S-a dus, săracul. Era om bun. Nu l-am cunoscut decât puţin, dar fuma Kent. Fuma de pe vremea lui, când Kentul era unitatea de măsură a şpăgii. A fost un domn. Şi-am zis, om bun. Nu ştiu dacă intr-atât de bun, dar nici om rău n-a fost. Şi Dumnezeu l-a luat la El. A lăsat în urmă o soţie îndurerată, un fiu beţiv, şi un nepot şi mai beţiv. Cel din urmă, celmaibunprieten al meu dincopilărie. Şi a trebuit să merg la înmormântare. Ce era să fac, mai dau o mână de ajutor, ca la noi. Mai la cărat coşciugul, mai la prins prosoape cu acul de siguranţă pe umerii cioclilor, mai decupezi un carton pentru lumânări, ştiţi voi cum e. Şi mai ştiţi şi că nu e nuntă fără lacrimi, nici îmnormântare fără râsete.
Eram cel mai dinspre uşa de la scară, în colţul vesel. În spatele meu, cei 3 popi (că deh, a fost om de vază în oraş), soţia defunctului, care săraca l-a mai ţinut în viaţă vreo 2-3 luni peste termen, rupându-şi genunchii pe podelele catedralei în construcţie, şi pe fundal, capete descăciulate, riduri înlăcrimate. Se bat cuiele, lumea plânge, cu gândul la pomană, mergem la cimitir, şi-apoi, ca la noi: o ţiucuţă, o cărniţă, colăcuţ, etc... Şi totul s-ar fi transformat într-o înmormântare tipică, dacă nu auzeam o discuţie care nu mi-a schimbat nicio părere, nici nu a întărit nimic, dar a fost destul de amuzantă.
Bunica prietenului, soţia decedatului deci, îl întreabă pe părinte despre pomana de 6 săptămâni. Na, femeii îi place să ştie lucrurile aranjate din timp, nu să lase totul pe ultima sută de metri. Şi preotul îi explică binevoitor, că pentru dânsa, ia un milion. Şi dacă vin toţi trei, mai lasă 500, că deh, doamna enoriaşă de top este. Bătrâna însă, nu la asta se referea, că ştia şi preotul şi Doamne-Doamne că banii nu sunt o problemă. Problema era aşa: pomana cu pricina cădea fix exact undeva prin Postul Paştelui, fapt care ducea la un lucru tare nasol: cum pui carne pe masă, în ditamai postul?
Nu ştiu ce părere aveţi voi despre preoţi, dar acesta cu pricina este un om extraordinar. Sunt sigur că a făcut gestul pentru a o linişti pe tanti, sau pentru a mai lua cu el un păcat când se va duce şi el unde s-a dus bunicul (prietenului), sau poate pentru a pune o cărămidă-n plus în zidul catedralei (casei). Dar importanţa nu este dată de motive, ci de importanţa acestui as din sutană, exemplu clar de mulare a religiei pe nevoile oamenilor. Şi spuse cu blândeţe: „Nu vă faceţi griji, doamnă X, că am o slujbă, cu dezlegare pentru pomeni. Parcă e un milion, trebuie să mă uit în caiet. Şi apoi, putem mânca cu carne, şi Dumnezeu va înţelege, că e mare şi bun”. Şi astfel, un gest simplu al unui preot blând a şters o lacrimă de pe faţa unei bătrânici şi-a umplut de zâmbete viitorul apropiat al burţilor dezlegate, la carne.
Nu-mi rămâne decât să sper că marele şi bunul Dumnezeu îl va ajuta pe acest preot să nu-şi dea ortul înainte mea, căci dacă scap de ratele la BCR, BNR, BRD, BRRC, sigur voi vrea concert Cargo şi şaorme pe ultimul drum. Cu limbă de moarte.
Eram cel mai dinspre uşa de la scară, în colţul vesel. În spatele meu, cei 3 popi (că deh, a fost om de vază în oraş), soţia defunctului, care săraca l-a mai ţinut în viaţă vreo 2-3 luni peste termen, rupându-şi genunchii pe podelele catedralei în construcţie, şi pe fundal, capete descăciulate, riduri înlăcrimate. Se bat cuiele, lumea plânge, cu gândul la pomană, mergem la cimitir, şi-apoi, ca la noi: o ţiucuţă, o cărniţă, colăcuţ, etc... Şi totul s-ar fi transformat într-o înmormântare tipică, dacă nu auzeam o discuţie care nu mi-a schimbat nicio părere, nici nu a întărit nimic, dar a fost destul de amuzantă.
Bunica prietenului, soţia decedatului deci, îl întreabă pe părinte despre pomana de 6 săptămâni. Na, femeii îi place să ştie lucrurile aranjate din timp, nu să lase totul pe ultima sută de metri. Şi preotul îi explică binevoitor, că pentru dânsa, ia un milion. Şi dacă vin toţi trei, mai lasă 500, că deh, doamna enoriaşă de top este. Bătrâna însă, nu la asta se referea, că ştia şi preotul şi Doamne-Doamne că banii nu sunt o problemă. Problema era aşa: pomana cu pricina cădea fix exact undeva prin Postul Paştelui, fapt care ducea la un lucru tare nasol: cum pui carne pe masă, în ditamai postul?
Nu ştiu ce părere aveţi voi despre preoţi, dar acesta cu pricina este un om extraordinar. Sunt sigur că a făcut gestul pentru a o linişti pe tanti, sau pentru a mai lua cu el un păcat când se va duce şi el unde s-a dus bunicul (prietenului), sau poate pentru a pune o cărămidă-n plus în zidul catedralei (casei). Dar importanţa nu este dată de motive, ci de importanţa acestui as din sutană, exemplu clar de mulare a religiei pe nevoile oamenilor. Şi spuse cu blândeţe: „Nu vă faceţi griji, doamnă X, că am o slujbă, cu dezlegare pentru pomeni. Parcă e un milion, trebuie să mă uit în caiet. Şi apoi, putem mânca cu carne, şi Dumnezeu va înţelege, că e mare şi bun”. Şi astfel, un gest simplu al unui preot blând a şters o lacrimă de pe faţa unei bătrânici şi-a umplut de zâmbete viitorul apropiat al burţilor dezlegate, la carne.
Nu-mi rămâne decât să sper că marele şi bunul Dumnezeu îl va ajuta pe acest preot să nu-şi dea ortul înainte mea, căci dacă scap de ratele la BCR, BNR, BRD, BRRC, sigur voi vrea concert Cargo şi şaorme pe ultimul drum. Cu limbă de moarte.