Există pe lumea asta tot felul de rahaturi care crezi că nu se mai întâmplă. Adică, ai auzit de ele, dar par prea neverosimile ca să se mai poată întâmpla, mai ales în ”zilele noastre”. Nu ştiu, dar parcă atunci când mai speri că nu s-a dus dracu de tot lumea asta, mai iei câte una după ceafă de-ţi fac dinţii 13-14 în gură.
Articolul acesta este dedicaţie specială pentru toţi acei înjumătăţiţi mintal care spun pentru orice căcăţiş: ”aşa e în România, frate” sau ”numai la noi se întâmplă aşa”. Ei bine, dragi aventurieri, care aţi văzut Europa de pe marginea autostrăzilor, nu e chiar aşa. Nu numai la noi se întâmplă aşa.
Noapte. Frig. Autocar. Vamă. 2009. Cetăţean european. Eu, adică. Plec la servici, într-o ţară europeană. Am traista plină cu rufe, mufe, căşti, cabluri, şi alte d-astea ce ia omul cu el în deplasare, mai ales când are de stat ceva vreme. Rătăcite printre ele, iaca şi vreo 5 cartuşe de ţigări, eL şi eM, româneşti, procurate de la contrabandiştii autohtoni. Bine, ştie eu ce ştie, vine vama, vine ungurul, punem mână de la mână, iaca un 5 euro de capcucoarne, şi trecem, cu tutunul, mai cu ţuica, cu salamul, brânzăşoricipiesedemaşină şi ce mai duce omul din ţară, ”ca tot românu”. Înainte de vamă, înainte să aud şoferul cu obişnuitul ”dacă ştiţi c-aveţi chestii prin pungi, hai să rezolvăm cumva ca să nu stăm mult în vamă, că la unguri ştiţi cum e”. În schimb, individul ne recomandă să facem înţelegere cu vecinul de scaun, să împrăştiem ţigările printre noi, semn LIMPEDE că NU vom pune cei 5 euro. Aparent nepanicat, mă ridic în picioare, în căutare de victime. Aleg 2 băeţi de carter, şi o tanti căreia îi cărasem dulapul-sacoşă mai devreme, pentru a-mi face norma zilnică de lucruri bune. Le dau câte un cartuş de şapcă, şi rămân eu cu 2. Vine vama, vine românul, pleacă românul, vine ungurul, jos bagajul, la cotrobăit. Mă aşez puţin mai în coadă, cu ochii pe ”oamenii mei”. Prima, pică tanti. Ia ungurul cartuşul, scoate o pungă din buzunar, vâră cartuşul în plasă, alături de buletinul doamnei, şi le pune între vajnicele-i picioare. Caută în continuare prin traiste, până ajunge la o tanti neutră (neutră adică n-avea ţigări d-ale mele). Dânsa avea un cartuş de Marble (procurate tot în mod contrabandistic), poc în plasă, poc buletinul. Vizibil iritat, încerc să arunc priviri pline de calm celorlalţi 2 băieţaşi, care mă ţinteau disperaţi. Iau hotărârea să arunc ce mi-a rămas, să nu fac vreo bubă. Când să pun în aplicare planul, ungurul ia punga, i-o întinde lui tanti a mea, şi zice ”La revedere”. Asta prinde de o toartă a plasei, când ungurul se răzgândeşte. Stai. Am văzut eu că a apărut o maşină cu becuri pe capotă, dar nu m-am panicat. Am zis că e vreun şef, şi trece. Le dau semn din cap băieţilor că e ok, şi ei merg la cotrobăit. Trec nesingheriţi de vameş (ungur), dar fără buletine şi fără celelalte 2 cartuşe de ţigări ale mele. Recunosc, nu sunt neliniştit, şi crăcănez geanta mea cu curaj, arătându-i şi cele 7 pachete secrete din cutia cu salam de biscuiţi (făcut de tata cum îmi place mie, ca la grădi, de se văd biscuiţii prin el). Mă gândeam să mă las prins, că dacă ne bagă la vreun birou să pot prelua iniţiativa. Dar ungurul îmi vede ecusonul de la firmă în traistă, ţi-mi zice: ”Hai, treci, dar vezi că nu e bune ţigările matale”. Zâmbesc şi plec. Se termină controlul, mai apare o plasă cu 2 sticle de ţuicomicină, şi înc-un buletin. Aştept la autocar, şi zic să las lucrurile să meargă de la sine, să nu mai scormonesc prin căcat, mai bine plătesc 3 amenzi decât 4. Am uitat să menţionez că între timp au mai trecut 2 autocare de la aceeaşi firmă, dar necotrobăiţi, că deh, ”ei a putat să pune câte 5 euro”. Când tocmai mă întrebam ce se mai întâmplă, vine unul dintre băieţi şi mă cheamă ”hai frate că e belea mare, ne amendează”. Măsor portmoneul, să fie vreo 50 de euroi, şi mă duc cu el. Eram eu, cei 2 băieţi ai mei, tanti a mea, tanti cu Marble, şi nenea cu ţuica. Ah, şi ungurul. Scobesc repede 2jde euro, şi zic: ”dă buletinele”. El: ”proces verbal”. Eu: ”Ia 50, şi-am plecat”. El: ”proces verbal”. Până la urmă, îl întreb cât face amenda. El zice că e 100, adică 2jdemii de forinţi, mă hotărăsc s-o cumpăr, şi asta e. Dar am uitat să spun cât m-am rugat de el să le dea buletinele la cei 3 oameni ai mei, şi să mă ia numai pe mine infractor. Şi na, i-am zis, dau suta, dar dai toate 3 buletinele, şi al meu, şi a lui neneacuţuica, şi a lui tanticuMarble (aveam de gând ca ulterior să mai recuperez ceva din sută, de la cei 2). El zice că da. Mă duc la gheretă, dau 100 de euro pe 2jdemii de forinţi, şi mai încerc odată să-mi dea buletinele, şi să lase aşa, fără procese verbale. Nu vrea, şi dă buletinele colegului să scrie procesele. M-a apucat greaţa cât mi-am amintit acum, scriind, şi o să scurtez, în sensul că n-o să vă mai spun cum am stat 3 ore prin vamă după procesele verbale, cum am intrat prin toate gheretele alea, unde nimeni NU MAI ştia româneşte, cum tanti a plâns până i s-au înmuiat picerele şi şi-a dat de-a berbeleaca prin vamă, cum m-am pizduit cu şoferul de autocar că-l linşează restul călătorilor. Nu mai zic, şi nu mai zic nici cum, în loc de 3 procese verbale care însumate dau 2jdemii de forinţi, am primit 1 de 2jdemii cu plata pe loc (al meu), şi încă 2 de câte 3jdemii fiecare (unultanti şi unulnenea). Nici n-o să vă povestesc cum era cât p-aci să scot camera să-i filmez cum scriau cu încetinitorul la 20 de cm de mine, despărţiţi de un termopan în care eu băteam neîncetat şi metodic (n-am filmat, mi-a fost ruşine de-o noapte de bătăi canfilme, recunosc). Am să mai spun doar atât: cred că eram şi-acum acolo, aşteptând procesele verbale, dacă nu intram peste ei şi le ziceam că plec pe jos la Arad: ”eu problem, nu buletin, voi problem, căci frig”. Asta după ce am stat o jumătate de oră în cur în faţa gheretei, o formă de protest mai mocnită, aşa... Deci dragi berbeci, amintiţi mai sus, NU NUMAI LA NOI E AŞA. E ŞI LA ALŢII. SAU NU?
Morala: Sunt cetăţean european. Ele erau netimbrate. Căcăţoi cu moţ. Nu-s rasist, dar ... pulamea...
Articolul acesta este dedicaţie specială pentru toţi acei înjumătăţiţi mintal care spun pentru orice căcăţiş: ”aşa e în România, frate” sau ”numai la noi se întâmplă aşa”. Ei bine, dragi aventurieri, care aţi văzut Europa de pe marginea autostrăzilor, nu e chiar aşa. Nu numai la noi se întâmplă aşa.
Noapte. Frig. Autocar. Vamă. 2009. Cetăţean european. Eu, adică. Plec la servici, într-o ţară europeană. Am traista plină cu rufe, mufe, căşti, cabluri, şi alte d-astea ce ia omul cu el în deplasare, mai ales când are de stat ceva vreme. Rătăcite printre ele, iaca şi vreo 5 cartuşe de ţigări, eL şi eM, româneşti, procurate de la contrabandiştii autohtoni. Bine, ştie eu ce ştie, vine vama, vine ungurul, punem mână de la mână, iaca un 5 euro de capcucoarne, şi trecem, cu tutunul, mai cu ţuica, cu salamul, brânzăşoricipiesedemaşină şi ce mai duce omul din ţară, ”ca tot românu”. Înainte de vamă, înainte să aud şoferul cu obişnuitul ”dacă ştiţi c-aveţi chestii prin pungi, hai să rezolvăm cumva ca să nu stăm mult în vamă, că la unguri ştiţi cum e”. În schimb, individul ne recomandă să facem înţelegere cu vecinul de scaun, să împrăştiem ţigările printre noi, semn LIMPEDE că NU vom pune cei 5 euro. Aparent nepanicat, mă ridic în picioare, în căutare de victime. Aleg 2 băeţi de carter, şi o tanti căreia îi cărasem dulapul-sacoşă mai devreme, pentru a-mi face norma zilnică de lucruri bune. Le dau câte un cartuş de şapcă, şi rămân eu cu 2. Vine vama, vine românul, pleacă românul, vine ungurul, jos bagajul, la cotrobăit. Mă aşez puţin mai în coadă, cu ochii pe ”oamenii mei”. Prima, pică tanti. Ia ungurul cartuşul, scoate o pungă din buzunar, vâră cartuşul în plasă, alături de buletinul doamnei, şi le pune între vajnicele-i picioare. Caută în continuare prin traiste, până ajunge la o tanti neutră (neutră adică n-avea ţigări d-ale mele). Dânsa avea un cartuş de Marble (procurate tot în mod contrabandistic), poc în plasă, poc buletinul. Vizibil iritat, încerc să arunc priviri pline de calm celorlalţi 2 băieţaşi, care mă ţinteau disperaţi. Iau hotărârea să arunc ce mi-a rămas, să nu fac vreo bubă. Când să pun în aplicare planul, ungurul ia punga, i-o întinde lui tanti a mea, şi zice ”La revedere”. Asta prinde de o toartă a plasei, când ungurul se răzgândeşte. Stai. Am văzut eu că a apărut o maşină cu becuri pe capotă, dar nu m-am panicat. Am zis că e vreun şef, şi trece. Le dau semn din cap băieţilor că e ok, şi ei merg la cotrobăit. Trec nesingheriţi de vameş (ungur), dar fără buletine şi fără celelalte 2 cartuşe de ţigări ale mele. Recunosc, nu sunt neliniştit, şi crăcănez geanta mea cu curaj, arătându-i şi cele 7 pachete secrete din cutia cu salam de biscuiţi (făcut de tata cum îmi place mie, ca la grădi, de se văd biscuiţii prin el). Mă gândeam să mă las prins, că dacă ne bagă la vreun birou să pot prelua iniţiativa. Dar ungurul îmi vede ecusonul de la firmă în traistă, ţi-mi zice: ”Hai, treci, dar vezi că nu e bune ţigările matale”. Zâmbesc şi plec. Se termină controlul, mai apare o plasă cu 2 sticle de ţuicomicină, şi înc-un buletin. Aştept la autocar, şi zic să las lucrurile să meargă de la sine, să nu mai scormonesc prin căcat, mai bine plătesc 3 amenzi decât 4. Am uitat să menţionez că între timp au mai trecut 2 autocare de la aceeaşi firmă, dar necotrobăiţi, că deh, ”ei a putat să pune câte 5 euro”. Când tocmai mă întrebam ce se mai întâmplă, vine unul dintre băieţi şi mă cheamă ”hai frate că e belea mare, ne amendează”. Măsor portmoneul, să fie vreo 50 de euroi, şi mă duc cu el. Eram eu, cei 2 băieţi ai mei, tanti a mea, tanti cu Marble, şi nenea cu ţuica. Ah, şi ungurul. Scobesc repede 2jde euro, şi zic: ”dă buletinele”. El: ”proces verbal”. Eu: ”Ia 50, şi-am plecat”. El: ”proces verbal”. Până la urmă, îl întreb cât face amenda. El zice că e 100, adică 2jdemii de forinţi, mă hotărăsc s-o cumpăr, şi asta e. Dar am uitat să spun cât m-am rugat de el să le dea buletinele la cei 3 oameni ai mei, şi să mă ia numai pe mine infractor. Şi na, i-am zis, dau suta, dar dai toate 3 buletinele, şi al meu, şi a lui neneacuţuica, şi a lui tanticuMarble (aveam de gând ca ulterior să mai recuperez ceva din sută, de la cei 2). El zice că da. Mă duc la gheretă, dau 100 de euro pe 2jdemii de forinţi, şi mai încerc odată să-mi dea buletinele, şi să lase aşa, fără procese verbale. Nu vrea, şi dă buletinele colegului să scrie procesele. M-a apucat greaţa cât mi-am amintit acum, scriind, şi o să scurtez, în sensul că n-o să vă mai spun cum am stat 3 ore prin vamă după procesele verbale, cum am intrat prin toate gheretele alea, unde nimeni NU MAI ştia româneşte, cum tanti a plâns până i s-au înmuiat picerele şi şi-a dat de-a berbeleaca prin vamă, cum m-am pizduit cu şoferul de autocar că-l linşează restul călătorilor. Nu mai zic, şi nu mai zic nici cum, în loc de 3 procese verbale care însumate dau 2jdemii de forinţi, am primit 1 de 2jdemii cu plata pe loc (al meu), şi încă 2 de câte 3jdemii fiecare (unultanti şi unulnenea). Nici n-o să vă povestesc cum era cât p-aci să scot camera să-i filmez cum scriau cu încetinitorul la 20 de cm de mine, despărţiţi de un termopan în care eu băteam neîncetat şi metodic (n-am filmat, mi-a fost ruşine de-o noapte de bătăi canfilme, recunosc). Am să mai spun doar atât: cred că eram şi-acum acolo, aşteptând procesele verbale, dacă nu intram peste ei şi le ziceam că plec pe jos la Arad: ”eu problem, nu buletin, voi problem, căci frig”. Asta după ce am stat o jumătate de oră în cur în faţa gheretei, o formă de protest mai mocnită, aşa... Deci dragi berbeci, amintiţi mai sus, NU NUMAI LA NOI E AŞA. E ŞI LA ALŢII. SAU NU?
Morala: Sunt cetăţean european. Ele erau netimbrate. Căcăţoi cu moţ. Nu-s rasist, dar ... pulamea...