Nu ştiu, dar de la ceva vreme am început să mai arunc ochii prin câte-un site de ştiri, fapt ce poate fi deosebit de amuzant uneori, cu condiţia să poţi face hazdenecaz fără remuşcări. Bineînţeles, sunt un tip modern, n-am nervi să citesc în totalitate articolele, care proabil sunt proaste după jumătatea lor, însă asta nu mă opreşte să nu mă gândesc la nişte lucruri. De exemplu, articolul ăsta mă face să mă gândesc la trăgaciuri. Da, la trăgaciuri. Sau triggers, cred c-aşa-i în engleză. Adică, ce trăgaciuri ar putea declanşa asemenea comportament, şi în ce condiţii. Şi s-o iau sistematic:Declanşarea acestui tip de comportament: În primul rând, sunt sigur că e vorba de mentalitatea de turmă. E simplu, dacă Vasi şi cu Cici se duce, mă duc şi eu. Pe drum, cei doi îmi înmânează „brieful”, îmi explică ce-i de făcut: „nu ştiu, pulamea, mergem să urlăm la ăştia care ne bagă cicurile în paşapoarte. E mişto, a zis Cristi că le aduce şi pe alea două de la mitingul cu ascultatul telefoanelor. Ştii, aia de-i săreau ţâţele, şi cu soră-sa de-şi tot trăgea mucii”. Şi iată, avem deja 3 oi, plus cele 3 de la mitingul de telefoane, asta face 3% din 200 de oi prezente la eveniment. Între timp, am citit tot articolul, şi observ cu stupoare că e vorba de o organizaţie Doamne-Domnească. Păi băi fraţilor, voi n-aţi văzut pe National Geographic? Gata cu Doamne-Doamne, şi-a luat mâna după noi. Şi-a băgat cicu. Dar citirea în totalitate mi-a adus revelaţia: d-aia erau turmă, frate, că erau de la biserică. Şi ăştia merg cu duhul, unde e unul, vin grămadă. Recunosc, există şansa ca printre cei aflaţi acolo să fie şi numărul minim de 5% pensionari, care au crezut c-au şansa să-i spună la TeVe lui Băsescucă deja-i put ciorapii, că s-au umplut cu pensiile lor, pensii de oameni care s-au prefăcut că muncesc jdeani. Bun, acum că m-am lămurit cu declanşarea acestui tip de eveniment spontan, o să trec la condiţii:
La prima vedere, lucrurile par simple: să ai 2 neuroni, să ai ceva timp liber, şi să fii prin zonă. Dar asta se întâmpla la mitingurile bătrâneşti, la greve, la anti-pidosnici, la schimbarea liderului/lor. Acolo era simplu, prin contactul celor doi neuroni, ştiai despre ce e vorba: slogane ca „n-avem bani”, „jos cu pulancur”, sau „daţi-l jos puneţi-mă pe mine” făceau ca totul să fie simplu. Dar aici? Ce te faci? Nu ştii prea bine ce-i cu cicurile alea, nici n-ai paşaport, hai cu 666 că aici te pricepi, e cu dracu. Însă, ajungi să dai de greu: lumea de lângă tine comentează subiectul, priviri întrebătoare îţi sunt aruncate, că tu poate ştii mai bine. Ce faci? Arunci un „dă-i mă-n pula mea că nu se mai satură” şi schimbi locul. Sau eventual pleci acasă, că n-au pancarte, nu se urlă, gagici nu sunt, iar în fond, oricum nu se schimbă nimic, nici cu tine nici fără tine. Să ţipe ei, 199, care e un fel de 666-5(întors), că acuma poţi merge şi cu buletinul.
Dacă tot am terminat cu trăgaciurile, nu-mi rămâne decât să aprob vehement reacţia autorităţilor, care au folosit cu succes o veche regulă, neschimbată de mii de ani: Pulamaimare e mai bună decât pulamaimică. Într-un cuvânt, nu e cic, e hard. Deci nu trebuie să laşi paşaportul în ibricul de plumb, că nu e modalitate de control, ci doar stocare de informaţie. Ne-am liniştit, nu?
Mă încăpăţânez să văd totuşi partea bună a situaţiei: Elodiile vor fi căutate numai în canale cu beton gros deasupra, că acolo n-o avea semnal, dă-l în cicu măsii!
Notă: acest articol a fost întrerupt la jumătate, din motive personale.
333%
