Cu căciulile pe frunte / Stăm ....

... de veacuri ca un munte / În curbura arcului Carpaţi.

Un cântec frumos, cred că este unul dintre primele cântece pe care mă prefăceam că le cânt la ora de Muzică, în clasele primare. Mi-a plăcut, şi-mi place şi acum. Am şi pe mp3player piesa, o versiune care se aude destul de nasol, probabil trasă de pe vreo placă de pick-up (dacă nu ştiţi ce sunt acelea pick-upuri, click aici).
O ascult adesea, dar probabil pentru că e trasă prost, sau poate mp3playerul, mi se blochează. Imediat după al doilea vers. Şi imediat ce se blochează, gândurile mele continuă. Mă simt ca un regizor, ca un editor de muzică, mă simt ca un copil care realizează la tot pasul că vorbele bătrâneşti sunt pline de adevăr.

Şi iată cum această bătrânească vorbă îmi ţiuie la nesfârşit în cap, alimentându-mi ura faţă de micimea aproapelui meu. Cu căciulile pe frunte, stăm. Da frate, stăm. Ne doare-n pulă. Vegetăm. Cine om fi noi să facem ceva? Adică, dacă nu fac ăia care sunt cineva, ce-am putea face noi? Cum adică să facem ceva, ceva care oricum nu se vede? Suntem prea mici pentru a schimba vreo schimbare, suntem nişte nimeni cu ochi, şi renunţăm la facere înainte de-a o începe.  Şi aşa, zi de zi, inventăm scuze, motive, alibiuri şi acoperiri pentru a sta. Dormim liniştiţi, atrofiaţi, amorfi, statici, privind la orizontul de 3 zile, care e la fel de totmaigri în fiecare dimineaţă. Şi ne doare-n pulă, pentru că durerea-n pulă e obicei străvechi, poate mai bătrân decât însuşi Statul. Şi trecem ziua, cu durere şi şedere, ne spălăm în mizeria propriei insignifianţe, pentru a ieşi curaţi la un liman atât de maro, pe cât de mirositor. Şi vom turna copii, pe care-i vom spăla în aceeaşi mizerie, alimentându-le creierele fragile cu vise măreţe, pe care nu le vor realiza niciodată. Şi vom continua să ne comparăm cu cei mai buni decât noi, şi ne vom măsura faptele cu cele ale altora, care întotdeauna au ceva în plus. Nu contează că şi ei stau la fel ca noi, poate cu o treaptă mai sus sau mai jos, contează că ei au şi noi n-avem, dar noi stăm. Şi vom continua să povestim altora despre nevoia de a face ceva, această necesitate urgentă pentru realizarea noastră pe plan individual. Vom continua să stăm.

Până când? Nu există această întrebare, pentru că infinitul nu se poate măsura, încă.

Întrebarea de fapt ar fi: De ce stau eu? Păi stai să vezi, că ....