E normal să fii curios. E chiar bine, având în vedere că curioşii sunt mai avuţi în materie cenuşie. Şi, în timp ce te strecori prin viaţa aceasta atât de .......mai vorbim despre asta ......, ajungi să-ţi satisfaci multe dintre aceste curiozităţi. Altele, rămân semne de întrebare, sau îţi dai singur nişte explicaţii care te coafează. Cred că putem chiar măsura capacitatea de gândire a oamenilor în funcţie de curiozităţile lor. Am inventa o nouă scară, şi-am deveni celebri. Sunt curios dacă ar fi posibil aşa ceva.
În fine, nu doresc să mă lansez în teoria curiosivităţii, ci vreau doar să expun una dintre cele care mă bântuie pe mine: Cine pulamea sunt Ei? Adică, ştim cu toţii cine sunt, sau cel puţin vorbim adesea despre ei. Sunt un fel de "Ceilalţi" din serialul Lost, sau ca omuleţii ăia negri din horrorul de succes îndoielnic "They" (îndoielnic pentru că pe Strong DC îl vezi cu eticheta "ffffff tare, merita văzut, mam ângrozit de moarte"). Dar înainte de-a fi cei menţionaţi mai sus, Ei sunt cei care:
În fine, nu doresc să mă lansez în teoria curiosivităţii, ci vreau doar să expun una dintre cele care mă bântuie pe mine: Cine pulamea sunt Ei? Adică, ştim cu toţii cine sunt, sau cel puţin vorbim adesea despre ei. Sunt un fel de "Ceilalţi" din serialul Lost, sau ca omuleţii ăia negri din horrorul de succes îndoielnic "They" (îndoielnic pentru că pe Strong DC îl vezi cu eticheta "ffffff tare, merita văzut, mam ângrozit de moarte"). Dar înainte de-a fi cei menţionaţi mai sus, Ei sunt cei care:
- ne ia curentul
- ne ia semnalul la TeVe
- ne întrerup convorbirile telefonice
- ne opresc apa caldă, rece, sau amândouă
... şi multe altele.
Într-un cuvânt, putem spune că ei sunt un surogat al lui Dumnezeu. Pentru că lor le atribuim lucruri de căcat din viaţa de zi cu zi, lucruri pe care nu i le putem atribui Lui. Adică, dacă te prinde lipsă la gestiune, poţi spune că aşa a vrut El. Dacă faci involuntar duşuri scoţiene, e de la Ei. Dacă ţi-ai sucit o gleznă, este pentru că aşa a vrut El, dar dacă-ţi pică netul în timp ce scrii pe blog, e de la Ei.
Bineînţeles, Ei nu pot fi El, pentru că îi diferenţiază o trăsătură definitorie. Pe El nu-L înjurăm. Pentru că aşa ne dictează urmele noastre de educaţie religioasă. Chiar dacă nu crezi în El cu adevărat, nu ai voie să-L înjuri. Dar pe Ei, poţi să-i dai în morţii mă-sii de câte ori vrei, pentru că Ei nu te pot pedepsi, că sunt mulţi şi nu au o listă neagră comună.
Fac o paranteză, pentru a-mi imagina cum ar fi să spui "Dă-i în morţii lor şi pe ăştia de la Electrica", şi să te trezeşti fără apă, fără gaz, sau fără net. Să vezi ce nu i-am mai da în morţii lor, că fără apă putem (a putut şi Beethoven, vezi aici), dar fără net, ce ne facem?
În fine, să revin la ce-am vrut să spun, şi anume că Ei sunt dovada incontestabilă a impersonalităţii lui Dumnezeu. De ce? Simplu. Pentru că Ei sunt nişte oameni, ca şi noi. Pe unii dintre Ei îi cunoaştem (din fericire, cei pe care-i cunoaştem noi nu sunt niciodată de vină), deci e clar că sunt persoane. În antiteză, Dumnezeu, deşi este unul singur care erau trei, nu e persoană. Suntem oameni moderni, nu mai credem în pozele cu barbă albă, dar ştim că e o forţă, o ceva invizibil, care echilibrează şi batjocoreşte, salvează şi pedepseşte.
Şi iată cum, prin prisma personalizării înjurăturilor, deducem simplu că Ei sunt însăşi impersonalitatea lui Dumnezeu.
Sau poate mă înşel.