Bloggingul - cum să-ţi da seama cât de prost erai odată...

luni, 12 septembrie 2011

Masca

Dimineaţa, te trezeşti şi-ţi pui masca. Eu, tu, cu toţii ne punem în fiecare dimineaţă o mască. Mai mică, mai mare, mai colorată. Mai invizibilă. O mască are cuie pe dinăuntru, şi nu o mai poţi da jos niciodată, pe când alta are unsoare, şi-ţi alunecă de pe faţă.



Masca plină de cuie e cea mai tristă, e masca pe care hotărăşti singur s-o porţi, fără să te oblige nimeni. Ea reprezintă toate acele lucruri pe care te forţezi să nu le faci, reprezintă toate cătuşele invizibile care te fac să te consideri realist. Deşi e o mască uşoară, te prefaci că n-o simţi şi că ţi-e bine cu ea. Ba uneori, cu tupeu spui ţie şi altora că nu-i o mască, ci tocmai personalitatea ta. E masca cu care ai luat rate de la bancă, masca cu care ai mers la interviul de angajare, masca cu care ai intrat la facultate, masca cu care îţi saluţi părinţii. Paradoxal, masca aceasta a falsei libertăţi este ţintuită de tine şi tu nu vrei s-o dai jos. Vrei s-o vadă toţi, dar să nu ştie nimeni că e mască, pentru că ea arată acel om mai bun, sau mai bine-zis acel om adaptat la viaţă care ai vrea să fii. Este masca de care nu te va putea scăpa nimeni, niciodată.
Masca unsuroasă e acea masca pe care te chinui s-o ţii pe faţă, deşi ea nu vrea să stea. Este masca nepotrivirii, a parvenitismului şi a  iluziilor. Este masca cu care ţi-ai cumpărat maşină, masca cu care mergi la bar, masca cu care mergi la agăţat. E cea care te face să slăbeşti, să te vopseşti la păr, să aplauzi, să răzi cu voce tare. Masca unsuroasă ai vrea să te învăluie, să nu te mai vezi de sub ea, să-ţi.ascundă definitiv toate micismele, să te facă un om mai bun după tiparele mondene. Deşi e mică, numai cât un timbru chinuit pe fruntea transpirată a purtătorului, puterea ei este imensă: ea urcă oamenii cu maşinile în copaci, ea calcă babe pe trecerea de pietoni, ea urlă în toiul nopţii la etajul doi, ea a furat banca din faţa blocului, a violat-o pe vecina, ea ajunge zilnic la Antena 3 sau la Realitatea TV.
Cert este că ambele măşti ne fac să luptăm. Şi luptând pentru ele, uităm să luptăm pentru omul care le poartă, neglijându-l, făcându-l dependent de măştile sale. Un om chinuit, lipsit de libertate şi ţeluri personale, fără suflet şi fără remuşcări,  fugărind himere toată viaţa, visând la visele neîndeplinite ale celorlalţi. Şi da, cred cu tărie că nimeni nu-l poate salva, că este irecuperabil şi incurabil, că nimeni şi nimic nu mai poate ajunge la omul curat de sub mască. Probabil nici nu trebuie, există posibilitatea ca toţi să devenim monştri sub propriile măşti, urâţi şi schimonosiţi, frustraţi şi timizi, nuzi.