"Plouă mărunţel. Urăsc ploaia, urăsc fiecare picătură care-mi ajunge pe gât, care-mi trage fir cu fir toată căldura pe care o mai am ascunsă prin geacă. Interfonul, nu-l mai urăsc pentru că m-am obişnuit să nu funcţioneze. Aşa-i când ai o scară de pensionari, nu ştiu săracii să umble la butoane, d-aia e blocat tot timpul. Intru în casa scării....
...Tropăi de 2-3 ori, de parcă aş avea zăpadă pe bocanci. E un gest reflex, probabil pentru a recupera căldura furată mârşav de picăturile de pe gât. Mă îndrept spre scări, apăs întrerupătoru, şi bineînţeles că nimic nu se întâmplă. Nu e bai, că 3 ani de zile n-am avut lumină pe scară, şi pot urca cu spatele şi cu ochii închişi fără să mă împiedic. La etajul doi deja m-am obişnuit cu semi-întunericul, şi m-aplec uşor să nu mă lovesc de cutia celor de la RDS. La etajul trei, toate uşile sunt maro.
Ştiţi senzaţia aia când urci singur pe scări? Cum îţi imaginezi o fază dintr-un film, cum apare un străin din umbră ca să te omoare? Sau nişte golum d-ăia cu feţele lungi şi ochii mari şi negri? Senzaţia aia, care te face să realizezi că nu eşti singur, să percepi o respiraţie străină, dar fără a o vedea sau auzi? Eşti sigur că ţi se va întâmpla odată şi odată. Şi mi s-a întâmplat: o mână fermă şi furioasă s-a înfipt în gâtul meu şi mă strânge cu putere. Deschid gura, să zbier sau să trag aer în piept, dar nu se întâmplă nimic. Mă trage în jos, ca să mă aplece, şi simt unghia cum mă ciupeşte de pielea gâtului. Aştept o lovitură de genunchi sau ceva în ceafă, şi deja sunt sigur că se întâmplă pe bune. Chiar e cineva la mine în scară care m-a prins de beregată. Îmi pun mâinile la ceafă, un raţionament oarecum corect, deşi n-am apucat să-l judec. Probabil instinctul ştie că e mai bun un genunchi în gură decât un cot în ceafă. La naiba, nu-s bătăuş ca să ştiu din astea. Dar nu s-a întâmplat asta, căci individul m-a ridicat brusc în picioare şi m-a împins pe spate, ca să mă dezechilibrez. Aş vrea să-i trag o umbrelă peste faţă, dar din cauza lipsei de aer nici nu mi-am dat seama că mi-a scăpat din mână.
Nu îmi dau seama unde se află exact sinusul, dar acolo am văzut o scânteie albă, deşi durerea vine din spate. Sigur mi-am dat cu ceafa într-un şurub din ăla cu care sunt prinse cablurile de la instalaţia electrică nefuncţională. Sau de la RDS.
Nu mai am mâna în gât, dar aud gâfâitul individului în timp ce-mi bagă mâna în geacă, căutând buzunarul de la piept. Nu e gâfâit de om speriat sau grăbit, e un gâfâit de oboseală, de efort intens şi susţinut. Îmi adun ambele mâini la piept, nu-mi dau seama de ce. Îşi trage mâna cu putere din geacă şi pleacă în fugă pe scări. Îl aud tuşind.
Un firicel de sânge cald mi se prelinge uşor pe gât, dar nu mă doare nimic. Doar inima-mi zvâcneşte spasmodic, aşa cum n-am mai simţit-o niciodată până acum. Am început şi eu să gâfâi, şi să plâng. Nu plâng cu suspine, doar că-mi ţâşnesc lacrimi din ochi. Nu le pot cataloga, nu ştiu dacă-s de frică, de furie sau de neputinţă. Dar ţâşnesc şi-mi împăienjenesc privirea. Văd ceva lucind pe pieptul meu. Agăţat de bluza mea e un ceas. Mă uit la el, şi recunosc ceasul pe care i l-am vândut anul trecut lui Ionică.
Ionică este prietenul meu. A fost 17 ani strungar sau lăcătuş în combinat. Din echipa lui de 10 oameni, au trebuit să dea şase oameni afară. Patru au rămas, trei dintre ei fiind cu legea aia de doi ani până la pensionare, iar al patrulea n-a fost Ionică. Are doi copii adorabili, şi pe Lili. Prietenul meu, Ionică"
Acuma ..... Ce-am scris mai sus este o poveste, inventată de mine. Dar Ionică există, şi mă tem că povestea mea are parfum de profeţie. Pentru că simt apropierea zilei în care Ionică mă va aştepta în scară. Poate nu Ionică, şi poate nu pe mine. Dar asta simt. Şi sunt sigur că şi tu ai un prieten Ionică.