Eu îmi iubesc ţara. Şi iubesc şi oamenii din ea. Iubirea asta e lucru mare, şi conţine un pachet destul de stufos de sentimente. Atunci când iubeşti e neapărat necesar să acorzi o gamă cât mai variată, şi de-a lungul timpului poţi alătura liniştit pasiune, umor, puţin de ură, ceartă, zgomot, calm, şi nu în ultimul rând, milă...
Mila este sentimentul pe care îl regăsesc acum înăuntru-mi când mă gândesc la România, şi la români. Consum televiziune (românească) mai mult sau mai puţin, când îmi fac o cafea, sau dacă sunt pe la bucătărie. Dacă am timp de televizor, prefer ceva din gama documentare (eg National Geographic, Discovery Science), dar când e vorba de România, recunosc: sunt limitat la Antena3, Realitatea TV, şi uneori ProTV. De-acolo-mi trag bruma de informaţii şi de confirmări ale propriilor păreri legate de noi. Zic noi, pentru că mă scald cu succes în aceeaşi cloacă comună, şi sunt sigur că nu-s deloc departe de media acestui neam. Conlcuzionând ce-am văzut în ultima vreme, arunc un termen larg, o umbrelă ce conţine multe amănunte, dar nu găsesc un alt cuvânt pentru generalizare. Mila, mila mă cuprinde la feţele chinuite, şi asemui oamenii cu nişte coropoşniţe prinse pe jumătate sub un bocan, agitând spasmodic mustăţile, într-un geamăt surd, cu nicio şansă de a fi auzit. Toate pichetările parcă sunt pe mute, lipsite de sonor, televiziunile au prins miros de moară stricată, politicienii opoziţiei sunt răguşiţi de la brâu în sus. Moderatori cu spume la gură încearcă să agite un sifon răsuflat, în speranţa fadă că doar-doar va sări vreun dop. Încep tot mai puţin să cred că vreun dop va sări vreodată, pentru că în start de mileniul III România prezintă cel mai stabil guvern posibil, şi care fără a fi Nostradamus prezic că va avea cea mai lungă domnie: Guvernul Resemnării. Vă spun, şi insist pe metaforă, daţi televizorul pe mute când arată pichetări prin ţară, şi vezi vedea diferenţa: nu este nicio diferenţă. Nu mai avem voce, nu mai avem glas, bocancul ne-a strivit pe jumătate, şi chiar pe jumătatea de acţiune. Pentru că din câte ştiu (neconfirmat) coropişniţa are organele genitale tot în partea de jos, şi acolo erau singurele noastre arme: pe-acolo ne puteam căca în capul lor, şi pe-acolo ne puteam băga pula în ei. Dar suntem nişte jumătăţi de insecto-viermi atrofiaţi, incapabili de ripostă. Şi poate nu incapabili, dar începem să simţim cu toţii că nu machetele vor fi răspunsul. Să schimbăm Guvernul? Sincer, nu-mi doresc. Şi nu pentru că opoziţia nu-mi insipră încredere, nici cei de-acum nu-mi prezintă neîncredere. NU MAI AU PUTEREA ASTA. Am început să realizăm că nu ne poate scoate nimeni din căcat, pentru că noi suntem căcatul. Fabrica de Imbecili lucrează la maxim, şi nu doar ne ţintuieşte pe noi, ci ne şi pregăteşte un viitor sumbru. Este singura industrie funcţională din ţara aceasta, dar din păcate nu putem profita de pe urma ei. Mila şi Resemnarea sunt ultimele semne de viaţă pe care le avem. Uitaţi de săbii şi topoare, uitaţi de mitinguri şi aruncat de ouă, uitaţi de moţiuni şi televiziuni. Opriţi motoarele, şi treceţi la lupta individuală. Pentru că nu suntem decât 20 de milioane de popoare într-o ţară. Şi instinctiv, sunt sigur că fiecare dintre noi se va descurca. Pentru că atunci când nimic nu mai e, instinctul (de conservare) rămâne o soluţie. Soluţie, nu speranţă.