"Ţara mea de glorii, ţara mea de dor". Ce frumos ne spune Eminescu! Şi nu numai el, dar cam pe oriunde ţi-ai arunca privirea prin operele noastre literare (de larg consum) şi nu numai, găseşti nişte cuvinte atât de frumoase legate de ţara noastră, încât îţi vine să crezi că oamenii care au scris, au cântat, au pictat, au sculptat despre acea Românie sufereau de beţie totală, sau erau vorbiţi toţi într-o conspiraţie universală să ne facă pe noi să credem că trăim într-o altă Românie. Una bună, frumoasă, cu oameni buni la suflet, cinstiţi şi uniţi. Şi mă uit în stânga, în drepta, în sus şi-n jos: parcă sunt victima unei propagande de tip rusesc, prins între cei din jurul meu care s-au trezit deja. Nu-s căzut în extreme, să caut oameni cu lampa lui Diogene, dar aş vrea totuşi să mai cred încă în trecutul acela glorios.
Ştiu că avem un caracter infect, ştiu că suntem o ţară de bişniţari, ştiu că suntem nişte sărăntoci umili, care "dacă nu te pot fura, barem îţi scuipă-n ciorbă, şi ceva tot îţi fac". Ce nu ştiu, este unde sunt ceilalţi! Rămăşiţele acelor oameni care le-au dat imboldul marilor noştri autori când au realizat respectivele opere care i-au consacrat. Unde sunt calităţile? Ce s-a întâmplat cu definirea unor noţiuni? Unde s-a îngropat iubirea, respectul, politeţea, dreptatea, cinstea? Nu pot să cred că le-am pierdut în 20 de ani. E prea mult! Că nu e o calotă glaciară, s-o topim în câţiva ani prin excese industriale. E ditamai muntele de cultură. Ce dracu, zace la mine-n hol o bibliotecă de cărţi româneşti, chezăşie a unui trecut pe care nu-l văd mai pe niciunde. Nu zic, în ceva birturi infecte mai găseşti câte ceva. Feţe d-alea chinuite, brăzdate de lipsuri şi piedici, oameni care au luptat cu viaţa, te suprind cu câte-o poveste atât de frumoasă, că n-ai mai pleca de lângă ei. Şi pe la ţară, dacă sapi bine de tot, mai dai peste câte-un tractorist gras, care mai are-n vorbă câteva rămăşiţe ale acelui umor nativ atât de prezent în literatura noastră mai veche. Dar nu-i de-ajuns! Adică, matematic vorbind, după nişte sute sau mii de ani în care-a dominat o anumită trăsătură, un anumit trend, nu pot să cred că-n 20 de ani s-a dat totul peste cap.
Sau poate ţara asta a făcut stop cardiac. Ştiţi, ecranul acela negru cu liniuţa verde. Şi poate cele câteva zeci de ani în care fac şi eu umbră pământului s-au nimerit taman în partea de jos a oscilatorului electronic. Dacă e aşa, atunci e corect să mai cred într-o revenire. O resuscitare a creierelor plate care domină România. Un ultim şoc electric, înainte să părăsească toţi medicii sala de operaţie. Mi-ar plăcea să am copii, şi să-i învăţ poezii, să citească şi ei cărţi, nu prezentări video. Acum să nu credeţi că-s un pensionar uitat prin faţa blocului care se ascunde de trecerea vremii urlând la toţi trecătorii că nu mai e nimic aşa cum era. Departe de mine gândul, ba chiar îmi place să mă consider un om conştient de lumea înconjurătoare. Sunt de acord cu evoluţia, oricât de accelerată şi de comasată ar fi ea! Doar că nu-s de acord cu efectele ei asupra poporului meu. Popor care-a cam futizat România noastră(?) dragă.
Eu de fapt despre asta vroiam să vorbesc, dar m-am lăsat dus în altă parte. Că ţara mea încă e frumoasă. Brazii, câţi or mai fi ei, sunt la fel de frumoşi. Susurul izvorului nu s-a schimbat defel. Mirosul naturii, albastrul cerului sunt tot acelea. Ţânţarii pişcă la fel, şi brânza prinde miros la fel de repede. Cu bune şi cu rele, ţara noastră nu s-a schimbat deloc. Doar noi, paraziţi trecători, ne chinuim să-i ciuntim frumuseţile prin lipsa noastră de...... aici e poveste lungă! Suma lipsurilor noastre nu cred că se poate cuantifica. Nu aici, cel puţin. N-ar avea cine, e prea mare inginerie, iar noi n-avem ingineri. N-avem decât o singură categorie: TANCHIŞTI.
Da, suntem o ţară de tanchişti. Văd tanchiştii zi de zi: deschid o uşă. intră şi încep să urle. Indiferent de cine e în faţa lor, indiferent de uşa pe care tocmai au deschis-o, indiferent de orice altceva, tanchiştii sunt mânaţi de-un singur lucru: să împovăreze pe altul cu căcaturile lor, să rezolve o problemă irezolvabilă sau inexistentă, să sublinieze defectele celorlalţi, şi nu în ultimul rând să repare propria greşeală (apărută din prostie). Şi de-aia, de-aia cred că omul asfinţeşte locul. Omul, şi nu cu acţiunile sale, ci cu lipsurile sale. Că şi ţărişoara asta, e ca o floare: dacă nu-i pui apă la rădăcină, se usucă şi moare. Oamenii nu mor, că bat pe la porţile altora. De s-ar grăbi odată toţi să plece, să ne lase pe noi ceilalţi să încercăm măcar. Păi nu? Dacă n-avem medici, facem noi o resuscitare, cât de greu poate să fie? Pui o sârmă, legi un cauciuc, oameni suntem!
Ca să nu (mai) fiu acuzat pe viitor (şi nu de critici) că spun prea puţine sau că las vorba pe jumătate, aş încerca să-i răspund printr-o întrebare aceluiaşi Eminescu pe care l-am amintit la început, referindu-mă la versurile sale:
"E usor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune,
Insirând cuvinte goale
Ce din coada au sa sune."
Răspunsul meu ar fi:
Ce te faci când nu sunt versuri
Pentru tot ce ai a spune
Înşirând spre vaze goale
Tot ce uită să răsune
E clar, numai Eminescu din groapă ne mai resuscitează. Şi dacă tot ne facem medici, barem s-o întindem şi noi spre ţări cu salarii mai mari. Care v-am salutat!