Mi-am luat un ceas. Orice bărbat care se respectă trebuie să deţină un ceas, când e vorba de accesorii. Am stabilit de comun acord, împreună cu prietenii mei următoarea chestiune: Un bărbat trebuie să deţină un ceas în valoare de suma egală cu venitul său pe o lună de zile, şi o maşină în valoare de suma egală cu venitul său pe un an de zile. Bineînţeles, nu se poate aplica la toată lumea, vorbim despre bărbaţii care NU fac afaceri cu Statul. Însă nu despre asta voiam să povestesc, ci despre percepţia asupra timpului în ultima vreme.
Am văzut fugitiv pe la TV nişte oameni d-ăia de provenienţă dubioasă, gen invitaţii lui Oreste (care vorbesc de crocobaurieni, stâlporieni, legumieni), care vorbesc cu ardoare şi înfocare maximă de parcă şi eu aş şti despre ce e vorba, dar şi ei. Deci oamenii ăştia, care măsoară aura electro-palpitantă a Pământului, au spus cum că ziua s-a micşorat. Că de ceva vreme încoace, timpul s-a constipat, s-a gâtuit, şi că de-aia alergăm de fapt ca oile. Că nu mai sunt 24 de ore într-o zi, ci numai vreo 16. Cum drac or fi măsurat asta, habar n-am. Dar eu fac parte din MASA de oameni care nu înţelege, deşi fac prinsoare că n-aş rămâne prost la o argumentaţie decentă.
Am văzut fugitiv pe la TV nişte oameni d-ăia de provenienţă dubioasă, gen invitaţii lui Oreste (care vorbesc de crocobaurieni, stâlporieni, legumieni), care vorbesc cu ardoare şi înfocare maximă de parcă şi eu aş şti despre ce e vorba, dar şi ei. Deci oamenii ăştia, care măsoară aura electro-palpitantă a Pământului, au spus cum că ziua s-a micşorat. Că de ceva vreme încoace, timpul s-a constipat, s-a gâtuit, şi că de-aia alergăm de fapt ca oile. Că nu mai sunt 24 de ore într-o zi, ci numai vreo 16. Cum drac or fi măsurat asta, habar n-am. Dar eu fac parte din MASA de oameni care nu înţelege, deşi fac prinsoare că n-aş rămâne prost la o argumentaţie decentă.
Una peste alta, eu observ două lucruri certe: 1. Mai demult, ziua era mai lungă şi 2. Ziua e mai scurtă.
Legat de prima parte, îmi amintesc de vremea copilăriei mele, când maică-mea venea de la lucru, DORMEA puţin, apoi se trezea, făcea mâncare, seara mai veneau şi ceva vecini la noi, cu taică-mea, stăteau la bucătărie şi povesteau nu-ştiu-ce. Seara se mai uita(u) şi pe la TV, şi abia apoi se termina ziua.
În partea a doua, deci în zilele noastre, s-a dat timpul cu cracii-n sus. Merg la servici, şi când ies, trag 3 beşini şi gata ziua, vorba aia. De vreo 2 luni încerc tot felul de combinaţii, dar nu reuşesc deloc să fac mai mult de 1-2 chestii într-o zi (pe lângă servici). Dacă mă duc pân-acolo, s-au dispărut 2-3 ceasuri. Dacă nu mă duc, adun 3 ciorapi de pe jos, spăl două farfurii unse şi iar s-a dus ziua! Dacă dorm o oră, ce să mai vorbesc. Ştiri? hahaha, dacă mă uit la ştiri, aia e. La un moment dat am auzit că e-mailul, feisbucul, telefonul, astea ne omoară! Am încercat-o şi p-asta vreo săptămână, dar nimic rezultate. Parcă tot se duce prea repede. Şi asta e de câţiva ani încoace. Probabil că pe undeva ăsta e procesul de martalogire, însă asta nu mă opreşte să fiu nervos de câte ori mă gândesc la timp. Şi cu cine am mai stat de vorbă, cam toţi sunt la fel. Să fie oare asta definiţia stresului, înţeleasă pe propria piele? Sau crocobaurienii ăia ai lui Oreste chiar ştiu despre ce vorbesc? Sincer, n-am timp să-i ascult.
Gata, m-am uitat la ceas şi trebuie să fac altceva!