Bloggingul - cum să-ţi da seama cât de prost erai odată...

duminică, 30 ianuarie 2011

Scrisoare generalului

Dragă domnule General,
în primurile rânduri ale micuţei mele scrisori, dă-mi voie să mă prezint în câteva cuvinte: nu am luptat la revoluţie, şi nu am participat niciodată la un conflict militar în adevăratul sens al cuvântului. N-am pus în viaţa mea mâna pe un pistol adevărat, şi n-am tras niciodată cu puşca. Cunoştinţele mele militare sunt mai mult decât reduse, mai ales dacă mă gândesc la faptul că singurul general adevărat pe care l-am cunoscut a fost un nene senil, cu o uniformă plină de mileuri şi insigne d-astea colorate, care încerca să impresioneze nişte contabile expirate trecute de primele 2-3 tinereţi, la un nu-mai-ştiu ce eveniment cu depunere de coroane.
Ştii, domnule General, eu nici n-am făcut armata. Deşi încă era obligatorie, m-am ferit cât am putut s-o fac, pentru că nu găseam nimic înălţător în a fi brutalizat de nişte maiştri puţind a rom, cu două clase ca trenul. Nimic maiestuos nu vedeam în a fi coleg de cameră cu treizeci de ţărănoi împuţiţi, care vorbesc toată ziua despre femei, şi se bat pe o urmă de salam pe jumătate stricat al vreunuia dintre ei. Ştiu că pentru mine a fost o pierdere, ştiu că nu voi fi niciodată un bărbat adevărat, voi rămâne pe veci un neîmplinit. Dar ştii tu, domnule General, ce armată am făcut eu? Hai să-ţi zic:
Eu am făcut Armata Supravieţuirii Cotidiene. Am luptat până la ultima picătură în tranşeele adânci ale luptei economico-comerciale de la noi din ţară. Erau atât de adânci, încât nu riscai să te împuşte vreun lunetist ca-n romanele lui Sven Hassel, şi nu puteai scoate capul din ele, oricât ai fi vrut. N-am cărat saci cu nisip pentru a ridica maluri sau baricade, dar am cărat saci pe care scria CARPATCEMENT, şi am făcut stive în tiruri. N-am săpat gropi individuale anti-tanc, dar am săpat odată o groapă în spatele depozitului, ca să avem unde să ne căcăm, că n-aveam WC şi vara ne invadau nişte muşte oribile, verzi. Verzi ca uniforma ta, domnule General. Nu vreau să-ţi spun că eşti o muscă parazită, aşezată pe căcatul ăsta de ţară, dar vreau să ştii că nu toate războaiele se poartă cu arma-n mână. În războiul tău se moare pentru idealuri măreţe, pe când în al meu se moare din lipsa unor astfel de idealuri. Eu n-am Generali, am şefi, care nu m-ameninţă cu carcera, ci cu tăieri de salar. Moartea mea nu e rapidă, n-am norocul să mor fulgerător, cu ochii tâmpi îndreptaţi întrebător spre cer. Eu sunt condamnat la moarte lentă, în războiul pe care nici nu l-am pornit, nici nu-i al meu, şi nici nu-l voi câştiga. O moarte care vine negreşit, statistic şi unanim. O moarte care te cuprinde în fiecare secundă, bucată cu bucată, te învăluie ca o pânză de păianjen, şi nu te lasă să te zbaţi, să urli, să lupţi; nu te lasă să respiri, nu te lasă să plângi, te lasă doar să simţi cum mori, să mergi spre unica direcţie: în jos. Când voi muri, nu-mi va ridica nimeni statui, străzile nu vor primi numele meu, chiar dacă poate cimentul din care-au fost construite a fost cărat de mine. Numele meu nu va fi încrustat pe vreo tablă undeva în vreun parc, ci va rămâne doar în bazele de date de la Biroul de Credite. Eu nu voi povesti nepoţilor despre vechi fronturi de luptă, ci despre perioade lungi de criză, despre schimbarea banilor, şi despre cum ne-am pus noi polistiren de 10 cm pe pereţii blocului. Poveştile mele de vitejie şi victoriile mele se văd pe panoplia casei mele: un frigider, un televizor, o maşină de spălat. Fiecare dintre ele încununează un succes al unei anumite perioade. Domnule General, nu vreau să te întristez cu povestea mea, nici să te plictisesc cu lucruri pe care le ştii deja. Nu vreau nici compasiunea dumitale, nici să recunoşti că războiul meu e mai război decât al tău. Nu e vina ta că viaţa mea e grea, cum nu e vina mea că din pensia de 12.000 de lei mai ai 5.000. Şi de aceea, vreau doar să-ţi transmit gândul meu solidar, să ştii că sunt alături de tine: 
Gândul solidar al războinicului de plastic:
Aş vrea să-ţi spun, domnule General, că eşti un nesimţit. Eşti un buboi infect, un furuncul pe ţara mea. O băşină puturoasă, un cadavru ambulant, un egoist feroce, care dup-o viaţă în care-ai făcut nimic, urli ca un purcel dus la tăiere că ţi s-a tăiat din pensie. Dă-mi voie, domnule General, să-ţi spun că pensia ta pe o lună e cât salarul meu pe un an. Şi pentru asta, dă-mi voie să nu-mi pară rău loc de tine, şi dă-mi voie să te scuip, să te scuip de să-ţi sară toate tablele de pe umeri, câine de porc ce eşti! Ai făcut o viaţă gaură-n scaun, şi acuma tot tu vii să faci scandal? Cărţile nu ştiu, săracele... Dar eu ştiu, eu şi cu tine. Da, noi doi ştim că tu n-ai făcut nimic toată viaţa decât să te lauzi cu nimicuri inerte. Şi tu ştii că spinarea mea trage acum ponoasele de pe urma prostiei tale. Aşa că, se iese în stradă CÂND SPUN EU CĂ SE IESE ÎN STRADĂ! Tu nu meriţi să ieşi să faci scandal, nu ţi-ai câştigat acest drept, nenorocitule.
Domnule General, sper că scrisorica mea nu te-a întristat. Nu cred că eşti în stare să nutreşti altfel de sentimente. Pe mine însă, m-a întristat atitudinea ta. Aş fi vrut ca acum, la apusul vieţii tale, să vii să lupţi pentru mine, nu pentru tine. Că tu ai jurat să-ţi aperi ţara, iar EU sunt ţara ta, şi aveam nevoie de tine, că sunt fără apărare în aceste vremuri grele. Voiam să mă chemi la luptă, dar voiam să lupt pentru viitorul copiilor mei, nu pentru finalul lipsit de glorie al vieţii tale insipide. De aceea, ia-ţi uniforma şi du-te luptă-te singur, că eu îmi văd aici de sacii mei de ciment, până va veni un Alt General.