Cum de o perioadă îmi place să văd cum arăt eu în ecosistemul actual, am încercat să fac şi eu un pas în spate.
Mă văd alunecând pe străzi, în căutare. Nu mă plimb, în România de mult nu se mai plimbă nimeni. Sunt un om cu un scop precis, am o ţintă perfect conturată, mă deplasez pe traiectoria unui plan bine stabilit. Acţiunile mele sunt simple: cumpăr o banană, un ardei, patru roşii, un pachet de ţigări, plătesc factura, rata la bancă. Sunt robotizat. Creierul meu acut mecanizat nu mai procesează decât informaţii primare. Ceea ce ar trebui să regăsesc doar în zona instictuală a gândirii îmi inundă mintea şi nu mai am loc de cultură, de acumulare, de exerciţiu. Cenuşiul meu atrofiat mă îndreaptă cu pas legănat spre o paralizie mentală din care nu voi scăpa. Mintea mea încorsetată accelerează trecerea timpului şi mă lasă ca pe un buştean din Canada. Da, aşa este Românul, ca un buştean din Canada: lipsit de crengi, decojit, într-o stivă imensă presat între alte mii de buşteni, aşteptându-şi rândul să devină parchet, sau mobilier, sau combustibil. Menirea mea este complet simplificată, şi toate pancartele militanţilor unde scrie cu litere de-o şchioapă "NU TĂIAŢI PĂDUREA" sunt inutile.
Umilit, înfrânt, legat, un creier neted şi resemnat, sunt pregătit să devin parchet. O duşumea inertă, pe care alţii vor valsa vreodată, în ritmul unor muzici necunoscute mie, oameni dintr-o lume de vis pe care am zărit-o odată printr-un geam aburit.
Da, aşa mă simt, aşa mă văd: Românul care alunecă pe străzi. Străzi ce duc spre o Roma infectă, decăzută şi încăpătoare. Sunt străzi fără trotuare, cu ziduri înalte pe ambele părţi. Fără intersecţii, fără curbe, doar pură aglomeraţie.
Eu sunt printre ei, printre românaşii mei, mă aliniez forţat tiparului cotidian. Mă bucur la gândul că sunt "un biet turn rătăcit printre case", deşi conştientizez tot mai clar că nu suntem cu nimic unii deasupra celorlalţi. Gonim pentru a câştiga timp, dar goana ne lasă în pielea goală. Ne lasă nuzi de informaţie, serbezi, nişte priviri goale care rătăcesc în căutarea unui scop mai înalt, care defapt zace scufundat în noroiul mărnuţişurilor înconjurătoare.
Sunt cu un pas în spate, şi mă compătimesc. Mă cuprinde dorinţa de a nu mă întoarce în mine, fiind poate o modalitate să scap de aceste chingi. Dar o fac, şi mă îmbăt cu speranţe mici sortite eşecului, revenind cu încercarea de a mă îmbărbăta, minţindu-mă că sunt mai bun decât vecinul meu.
Îmi continui drumul - poate spre o piaţă - şi uit de timp, pentru o secundă. Navighez, sperând.