Ei bine, nu. E vorba despre unire, şi nu despre Unirea lui Mihai Viteazul, nici despre unirea unei femei cu un bărbat, ci despre unirea în jurul unui scop. Ca o paranteză premergătoare, folosesc adesea stereotipul “noi românii”. Pentru că-mi place la nebunie
să ne văd ca pe o masă, o gloată, o turmă imensă. Bineînţeles, potrivit ar fi să spun: “o imensitate de turme”, din simplul fapt că aşa suntem. De-un egocentrism feroce, ne naştem pentru a construi. Construim în jurul nostru comunităţi, armate, echipe sau turme, în speranţa deşartă că suntem nişte lideri prin excelenţă, lucru vădit fals în majoritatea cazurilor.
Şi să iau un exemplu pe cât de simplu şi primitiv, pe atât de elocvent şi realist: meseriaşul. Salahor prin definiţie, noi românii se angajează la un patron, veşnicul egocentrist, dar cu un minor avantaj cronologic. Umil, meseriaşul “îşi vede de treabă” pentru o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă, în funcţiile de capacităţile pe care şi le auto-atribuie. Văzutul de treabă este perceput la modul general ca fiind un aspect pozitiv, deşi nu-ţi trebuie o tonă de pragmatism pentru a şti că nu-i altceva decât o mocneală. O consctrucţie meschină în care Ana este zidită fără nici un fel de mustrare de conştiinţă, în care gloata (termen general pentru comunitate, armată, echipă sau
turmă) este ecosistemul cel mai propice din care poţi plăsmui propria-ţi (n.r. gloată).
Revenind la primitiv, meseriaşul lucrează văzându-şi de treabă în cadrul gloatei până la momentul potrivit, când printr-o trădare denumită Momentul Unu creează o nouă gloată.
Conştiincios, părăseşte patronul, lucrează pe cont propriu o vreme, mai prost plătit, mai prost lucrat, mai prost. Mai devreme sau mai târziu, trece la Momentul Doi, indiferent la factorii sau indicatorii ce-ar declanşa acest lucru în mod natural, momentul primului salahor. Ia lângă el un băieţaş care să-şi vadă de treabă, băieţaş ce bineînţeles că nu este ca noi românii. Apoi încă unul, şi încă unul, o gloată solidă. Atât de solidă, pe cât o arată Momentul Trei, în care o nouă trădare naşte o nouă gloată.
Acest perpetuum mobile guvernează vremurile noastre. Malefic şi omniprezent, ne micşorează şi ne reduce până la absurzi, ne menţine egocentrici şi lideri în propria noastră bulă. Ne face să fim răi, să urâm, să fim urâţi şi să fim urâţi. Pentru că nimic
frumos nu se poate naşte dintr-un cerc viciat, nimic solid nu se poate construi pe Momentul Unu, cât timp este unul şi acelaşi cu Momentul Trei al veşnicului avantajat cronologic. Şi pentru că Manole n-a avut autorizaţie de construţie, noi românii am plătit,
plătim şi vom plăti la nesfârşit, în circuit. A înţelege că poţi fi puternic făcând parte dintr-o gloată mai puternică, fie ea şi
avantajată doar cronologic, înseamnă a înţelege de ce lupii sunt puternici. Înseamnă a înţelege că deşi stindardul străbunilor noştri a fost un lup, deşi pe-al nostru steag e scris Unire, aceste simboluri au numai o însemnătate propagandistă, sau poate valoarea un ţel, veşnic neatins.